Nevoia de a reveni la fundamentele marii politici: Marea Strategie a României

În urmă cu puţin timp, mai exact la 25 martie anul acesta, încercam să introduc pe agenda publică a României un nou instrument al politicilor publice şi comunicării instituţionale, cel al editorialului programatic. Asumat de către politicieni şi nume de referinţă în domeniile vizate, acest tip de editorial este menit a da semnale în legătură cu cursul de evoluţie a realităţilor şi să marcheze jaloanele nuanţării şi reaşezării reflectoarelor cu scoaterea în evidenţă a altor imagini ce intră în prim-planul preocupărilor. Demersul făcut în cotidianul Adevărul, sub titlul de „Revenirea la agenda fundamentală de securitate »[1], s-a dovedit a fi doar parţial potrivit deoarece redacţia a găsit cu cale să îmbrace şi să « vândă » materialul în format comercial, cu un titlu senzaţionalist al redacţiei « Mesaj de la Cotroceni, după o provocare a Rusiei » şi multe adăugiri sub forma unor comentarii ale redacţiei ce încadrau editorialul.

Cred totuşi că tema abordată atunci merită reluată şi încadrată teoretic şi aplicativ în contextul realităţii curente, tocmai pentru că schimbările pe scena politică reclamă revenirea la temele fundamentale naţionale, trecerea în planul doi a contabilităţii şi spaţiilor înguste – deloc neimportante – ale cifrelor şi ridicarea privirii către orizonturile strategice. Motivaţia esenţială a unui asemenea demers nu vine numai din semnalele evoluţiilor de lângă noi şi din întreaga lume, cât de la o învăţătură pe care orice specialist în sfera relaţiilor internaţionale şi studiilor strategice o poate susţine: fără o strategie, risipirea resurselor e cea mai prezentă, mai ales atunci când spaţiul decizional e plin de ambiţii şi dispute politice sterile, de proiecte nefezabile sau obiective partinice nerealizabile sau nesustenabile. Fără viziune nu există strategie şi fără politicieni pregătiţi, capabili şi înnăscuţi nu există viziunea care să dea liniile şi temelia strategiei.

Suntem într-o perioadă de turbulenţe majore, de impredictibilitate, de incertitudine a evoluţiilor, iar tectonicitatea crescută la nivel internaţional sperie pieţele, investitorii şi consumatorii. Cu atât mai mult după ce a fost chestionată însăşi ideea de lidership global, de guvernanţă, de capacitate a politicienilor de pe toate meridicanele de a conduce şi planifica globalizarea. Liderii politici din toată lumea au fost făcuţi responsabili de criza economică, de lipsa de reglementare adecvată, prevenire sau sancţionare a elitei financiare direct răspunzătore, ba chiar de conivenţă şi pactizare cu cei vinovaţi, mulţi dintre ei beneficiari ai bonusurilor şi dividendelor crizei.

În asemenea perioade, atunci când nu ştii cum să procedezi iar experienţele trecute par să-şi fi epuizat posibilităţile, e momentul revenirii la fundamente, la teorie. Iar teoria vorbeşte despre nevoia de a gestiona eficient resursele în domenii de activitate ale societăţii pe baza unor strategii iar toate acestea să fie subsumate ideii de Mare Strategie. E cazul ca şi România să dezvolte o Mare Strategie? Suntem capabili să o elaborăm? Nu cumva o facem degeaba, dacă nu o putem aplica? Nu mai puţine întrebări la care clasa politică dezvoltată după 22 de ani de tranziţie şi 5 ani de la intrarea în Uniunea Europeană trebuie să formuleze răspunsuri adecvate şi credibile. Iar aici nu mai ajută înclinaţia de a decide cu ochii la sondaje sau la mass media.

 I. În spaţiul teoretic: Marea Strategie

Instrumentele unei asemenea întreprinderi sunt teoriile despre o Mare Strategie. Formula cea mai adecvată pare revenirea la clasici. Conceptele unei Mari Strategii originează la Tucidide, „Istoria Războaielor Peloponesiace”, care se alătură lucrărilor lui Sun Tzu, „Arta Războiului” şi Clausiwitz, „Despre Război”.

În ciuda schimbării condiţiilor materiale şi tehnologice, logica conflictului între entităţi organizate – în căutarea securităţii lor – este constantă, de unde şi crearea şi aplicarea de strategii. Chiar şi erorile sunt repetate în istorie – supraextindere, subestimarea adversarului şi altele. Le găsim în toate istoriile militare, în toate descrierile derulării războaielor şi marilor bătălii din epoca antică, evul mediu, epoca modernă şi până la strategia americană a celor două războaie şi jumătate, care a subliniat lipsa de capacităţi de a purta două războaie lungi concomitent şi impactul unei asemenea situaţiei asupra unei naţiuni mari nu numai economic, dar şi moral, politic, emoţional, social.

Louis Halle susţinea fără rest faptul că Tucidide nu a scris numai istoria războaielor peloponesiace, ci şi pe cea a războaielor napoleoniene, a celor două războaie mondiale şi a războiului rece deopotrivă[2]. Azi vorbim despre „discontinuităţile în politica internaţională”[3] şi despre „transformarea politicii globale”[4] dar e greu să-l contrazicem pe Robert Gilpin când susţine „relaţiile internaţionale continuă să fie o luptă recurentă pentru bunăstare şi putere între actori independenţi într-o stare de anarhie. Istoria clasică a lui Tucidide este atât un ghid al comportamentului statelor astăzi ca atunci când a fost scrisă, în secolul 5 înaintea erei noastre”[5]

Tucidide a fost părintele Relaţiilor Internaţionale. El a creat pentru prima oară teoria complexă a unei Mari Strategii – o teorie comprehensivă a modului în care statele îşi asigură securitatea, incorporând factori precum cei economici, diplomatici, militari, tehnologici, demografici, psihologici şi de altă categorie de care depinde securitatea(nu numai componenta militară). Conceptele şi înţelesurile sunt în formule ale epocii, dar pot fi traduse în concepte şi mecanisme actuale[6]. În acelaşi timp, „există o unitate a tuturor experienţelor strategice în toate perioadele istoriei pentru că nimic vital în ceea ce priveşte mecanismele de dezvoltare ale răzvoiului sau strategia nu   s-a schimbat”[7].

 Aceste susţineri ne-au făcut ca, la abordarea teoretică a elementelor unei Mari Strategii să ne raportăm la cartea lui Athanassios G. Platias şi Constantinos Koliopoulos “Thucidides on Strategy. Grand Strategies in the Peloponnesian War and their Relevance Today” apărută la Columbia University Press, New York, 2010[8], care încearcă să demonstreze, într-o abordare vizibil pro domo, dar puternic susţinută de argumente şi referinţe, realitatea faptului că toate conceptele unei Mari Strategii le regăsim în analiza făcută de Tucidide Războaielor Peloponesiace. În plus, l-am cunoscut pe Athanassios G. Platias a cărui pasiune şi elocinţă o apreciem ca şi rezultatul muncii sale, chiar dacă e situată în spaţiul apărării unor valori ale Greciei culturale în momente istorice în care imaginea ţării sale este afectată de poziţia ei în  cadrul crizei datoriilor suverane.

Conceptul de Mare Strategie e unul derivat din ştiinţa militară, acolo unde a fost introdus în premieră. Doar că atunci când s-a făcut generalizarea utilizării tuturor mijloacelor disponibile pentru a atinge un anumit scop, indiferent de zona din care provin aceste mijloace, sinteza s-a dovedit mai complicată: o Mare Strategie nu e realizată prin cumularea unor strategii pe diferite domenii, şi compunerea lor relativă, ci vorbim despre o artă de a defini o postură strategică a unei ţări, organizaţii internaţionale, alianţă, şi de a utiliza toate mijloacele provenind din diferitele instrumente şi domenii la dispoziţie pentru a realiza această postură strategică.

O Mare Strategie înseamnă a stabili nivelul de ambiţie şi capacitatea de acţiune în funcţie de mediul internaţional, de locaţia sa geografică, de contextul evoluţiilor de moment, de resursele sale, de oportunităţile ivite la un moment dat şi capacitatea de a le valorifica şi de propriile vulnerabilităţi pe care trebuie să şi le estompeze. Marea Strategie depinde de capacitatea de a răspunde adecvat sumei de ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi pe care le percepe în sensul definiţiei mai largi a securităţii din cadrul Şcolii de la Copenhaga a lui Barry Buzan, cu 5 domenii ale securităţii – militar, politic, economic, social şi de mediu – şi trei nivele de obiecte de „securitizat” – statul şi instituţiile, societatea şi individul.

Deci abordarea integrată face ca o Mare Strategie să nu fie suprapunerea unor strategii sectoriale ci un proiect de postură a unei ţări, o viziune adecvată cu resursele şi instrumentele la dispoziţie, satisfăcând un nivel de ambiţie potrivit, din care se pot extrage ulterior elementele unor strategii sectoriale. Diferenţa fundamentală este că, în cazul unei Mari Strategii, obiectivele sunt generale şi se pot atinge utilizând o combinaţie de mijloace venind din diferite sfere şi domenii – diplomaţie, militar, descurajare, economie, etc – fiecare dintre ele, şi nu se realizează prin sumarea sau compunerea simplă a unor strategii sectoriale prestabilite, cu obiective sectoriale ce pot fi atinse fiecare cu mijloacele sectorului, domeniului în care sunt concepute.

Conceptul de Mare Strategie a apărut târziu, dar ideile aferente şi gândirea existau din antichitate şi de la clasici, de unde şi relativa impunitate de a prezenta ideea sintezei actuale instituţionale europene a politicii externe, securităţii şi apărării ca un prim rezultat instituţional al unei Mari Strategii, aşa cum şi teoriile lui Joseph Nye jr. despre componentele hard power –soft power, sinteza realizată ulterior – şi cea mai la modă în cadrul NATO – de smart power sau conceptul de comprehensive approach ca reflectări ale rezultatelor crizei ce a obligat utilizarea mai judicioasă a resurselor şi combinarea intervenţiei tuturor categoriilor de instituţii pentru a obţine un efort mult mai eficient.

În fapt, toate aceste componente sunt elemente de Mare Strategie ale unor entităţi – una post-modernă, Uniunea Europeană, una o Alianţă politico-militară cu bază comună de valori – Alianţa Nord Atlantică – ce încep să-şi definească Mari Strategii proprii dincolo de cele naţionale sau cele sectoriale, cu dificultăţile pe care sinteza diferitelor domenii şi instituţii implicate le crează, alături de complicata formulă de adoptare a deciziilor la nivelul fiecăreia dintre instituţii. De exemplu, în cazul abordării completă şi complexă – comprehensive approach, e nevoie de crearea unei interfeţe de comunicare în teatrul de operaţiuni între culturi diferite: cea militară, cea birocratic-instituţională publică, cea academică şi de cercetare, cea neguvernamentală a voluntarilor, cea corporatistă şi de afaceri. Pentru ca toate entităţile să poată comunica şi să înţeleagă modul de gândire şi raţiunea celorlalţi.

Deci Marea Strategie nu e o sumare a Strategiei Militare, Strategiei de Politică Externă, Strategiei economice, Strategiei Energetice, Strategiei de construcţie a infrastructurii critice, etc. Ci din Marea Strategie, chintesenţa viziunii şi ambiţiei unei structuri coordonate politic, se extrag, pentru atingerea fiecărui obiectiv în parte, elementele strategice ale fiecărui domeniu în parte.

Revenind la esenţa strategiei militare, care a constituit nucleul de pornire în definirea unei Mare Strategii, au existat definiţii diferite ale Strategiei în momente diferite. Iniţial strategia reprezenta „toate mişcările trupelor în afara ariei de bătaie a tunului sau de spaţiul vizibil centrului de comandă al artileriei”[9], apoi a devenit „Arta de a purta un război pe baza hărţii”[10] pentru a ajunge astăzi la definiţia mai largă precum „arta de a aşeza şi utiliza mijloace militare în teatru şi de a atinge obiectivele stabilite de politicieni”[11] sau „arta dialecticii a două voinţe opuse de a utiliza forţa pentru a soluţiona o dispută”[12]. Strategia se referă la un stat ce leagă mijloace de obiective şi scopuri în contextul competiţiei internaţionale, atât în timp de pace cât şi de război, în conflicte potenţiale sau reale[13].

Strategia nu există în neant: presupune un oponent, un conflict, o competiţie, o situaţie în care cineva încearcă să atingă un scop contra altcuiva. De aceea, Strategia e formulată împotriva unui oponent sau mai multora, care la rândul lor au propria lor strategie de acţiune şi încearcă să o blocheze sau să o contracareze pe cea proprie. Orice mişcare proprie e legată de mişcarea oponentului. Clausevitz: „războiul nu e altceva decât un duel la o scară mai largă”[14].

Interacţiunea între cei doi beligeranţi şi interdependenţa strategiilor lor se numeşte dimensiunea orizontală a strategiei[15]. Sursa ţine de logica diferită atunci când există un oponent faţă de logica acţiunii când nu există o asemenea constrângere (îl face să utilizeze o rută ocolitoare, nu atacul pieptiş, să atace noaptea nu ziua, etc). De aici şi aforismul latin „si vis pacem para belum”[16] care nu mai e o absurditate logică ci e acceptat drept judecată înţeleaptă convenţională.

Uneori statele şi organizaţiile militare uită că înfruntă oponenţi care posedă o voinţă independentă şi folosesc propria lor strategie. Ignorarea acestei realităţi poate avea consecinţe importante. Una e să asumi că „orice război se duce până la primul contact cu unităţile cele mai puternice ale inamicului”[17] şi alta să faci război planificat pas cu pas. Şi totuşi şi în al doilea caz, această strategie, când e aplicată, se loveşte de planurile celuilalt[18].

Limita desenării unei strategii ţine şi de resurse care sunt întotdeauna puţine şi limitate, în special în cazul statelor mici. De aceea, strategia ordonează obiectivele de urmat şi le prioritizează potrivit relevanţei şi importanţei lor.

La fel de relevante sunt nivelurile strategiei, respectiv legarea unei strategii de aplicarea ei la nivel operativ şi tactic. Diferenţa fundamentală, la nivel militar, a fost făcută între strategie şi tactică. Tactica înseamnă executarea strategiei şi începe acolo unde se încheie strategia, practic în momentul în care forţa principală a celor doi oponenţi intră în contact[19]. Strategia stabileşte unde, când, cu ce forţe se realizează o acţiune, tactica desenează cum se realizează această acţiune[20]. Tactica se referă la ceea ce se petrece pe câmpul de război, este utilizată în bătălii, strategia în război[21].

Mintea şi decidentul ce guvernează în spatele strategiei este politicul, cel care stabileşte scopurile pe care strategia trebuie să le atingă, iar modul în care se ajunge la definirea scopurilor procesul sau natura puterii politice ce le generează este irelevant pentru strategie. Strategia presupune legarea obiectivelor stabilite de politicieni cu mijloace diverse pentru a învinge rezistenţa inamicului, se confruntă cu limite ale resurselor şi presupune prioritizarea obiectivelor şi eficienţa alocărilor, tot timpul şi la fiecare nivel având interacţiune cu adversarul. Separarea verticală nu e strictă, ci e mai degrabă un continuum Mare Strategie-Strategie sectorială/militară-Arta operaţiunilor-Tactică.

 În acest context, Marea Strategie este nivelul cel mai de sus al strategiei, şi se referă la utilizarea tuturor mijloacelor la îndemână – militare, economice, diplomatice, intelligence, securitate, etc – la dispoziţia unui stat (actor organizat) pentru a atinge obiectivele stabilite de către leadershipul politic în faţa unui conflict existent sau potenţial. Marea Strategie e formulată de către leadershipul politic, şi se referă la elementele războiului şi păcii. Marea Strategie stabileşte dacă statele declanşează un război pentru   a-şi atinge obiectivele şi aliniază strategia militară cu politica, diplomaţia, strategia economică care fac parte din efortul de război, şi le armonizează în aşa fel încât nici una dintre aceste strategii să nu aibă impact negativ asupra alteia[22].

Marea Strategie e influenţată pe scară largă de context – structura sistemului internaţional, de echilibrul de putere internaţional, de scena diplomatică internaţională, de trendurile economiei globale. O Mare Strategia acoperă pe deplin tot spaţiul suveran şi populaţia, foloseşte toate mijloacele naţionale şi trebuie să-şi asigure o legitimitate internă.

Elaborarea suplimentară a teoriei unei Mari Strategii[23] duce la abordarea modului în care un stat, organizaţie, actor internaţional îşi poate produce securitate sieşi, pentru a asigura prezervarea suveranităţii, integrităţii teritoriale, independenţei politice şi poziţia de putere relativă[24]. Modul în care statele îşi asigură securitatea este miezul unei Mari Strategii iar testul suprem al acestei mari strategii este dat de măsura în care reuşesc(practic validitatea unei Mari Strategii poate fi testată empiric). De aceea esenţa unei mari Strategii se regăseşte în Strategia Naţională de Securitate, în cazul unui stat, în cadrul unui Concept Strategic – în cazul NATO – în cazul altor formule de Strategii, la organizaţii internaţionale ce au o conştiinţă de sine, o structură proprie, un grad de independenţă instituţională faţă de statele membre şi o voinţă ce se poate manifesta.

Lidell Hart a formulat descrierea mijloacelor pe care le are la dispoziţie o Mare Strategie în timp de pace sau război[25]:

„Rolul Strategiei este să coordoneze şi să dirijeze resursele naţiunii pentru atingerea obiectivului politic prin politici specifice: să calculeze resursele economice şi umane pentru a susţine serviciile legate de lupta armată, să evalueze resursele morale pentru a menţine spiritul de voinţă al unei naţiuni, care este şi el indispensabil. O mare Strategie reglementează relaţia între resurse, servicii şi industrii. Puterea de luptă e doar un instrument al unei mari strategii, care trebuie să ia în consideraţie şi presiunea financiară, diplomatică, comercială, etică pentru a slăbi voinţa oponentului”[26].

 Componentele nemilitare[27] ale unei Mari Strategii sunt cel puţin la fel de importante precum cele militare. Diplomaţia este o asemenea componentă care contribuie prin asigurarea de aliaţi, limitarea numărului de potenţiali inamici sau izolându-i diplomatic[28]. O altă componentă este cea de intelligence care oferă posibilitatea de identificarea oportunităţilor prezente şi viitoare şi valorificarea lor, o capabilitate care poate duce la rezultate extraordinare, în paralel cu limitarea propriilor vulnerabilităţi ce pot fi valorificate de către terţi.

 Componenta economică a unei Mari Strategii joacă un rol relevant în securitatea naţională în două moduri: susţinând efortul militar, achiziţia de arme şi mobilizarea pe perioade importante şi prin susţinerea diplomaţiei, finanţând grupuri influente în alte ţări sau prin construirea unei capacităţi independente de a acorda ajutor economic unor terţe state sau a purta un război economic[29] cu acestea. Existenţa unei baze economice solide nu este însă garanţia succesului: Perşii au fost învinşi de greci, Imperiul Roman de către barbari şi migratori, Napoleon a pierdut în Rusia.

Paul Kennedy, “Grand Strategies in War and Peace”, identifica 4 condiţii care pot determina nivelul de succes[30] al unei Mari Strategii:

-         evaluarea mediului-cadrului-sistemului internaţional în care se dezvoltă o mare strategie sau mari strategii ale terţilor şi se desprind ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile

-         identificarea scopurilor unei Mari Strategii, în baza mijloacelor necesare, ameninţări existente, constrângeri şi oportunităţi. Prioritizarea între diferite scopuri şi niveluri de ambiţie este relevantă, iar evitarea supraîntinderii este o măsură a calităţii unei Mari Strategii.

-         Alocarea resurselor pentru a realiza o Mare Stategie. Mijloacele trebuie să fie adecvate ţelurilor propuse, pentru o utilizare judicioasă, eficace, nu risipirea fondurilor, nici lansarea în obţinerea unor scopuri ce reclamă mult mai multe resurse. Evitarea redundanţei instrumentelor şi a inadecvării mijloacelor alese este un text al oricărei Mari Strategii.

-         Crearea imaginii unei Mari Strategii, atât la nivel extern, internaţional, cât şi la nivel intern. Societatea şi toate componentele puterii şi administraţiei trebuie să susţină, prin propriile activităţi, Marea Strategie, şi aceasta să fie legitimă în ochii comunităţii internaţionale, adică Marea Strategie să fie acceptabilă intern şi extern.

Dacă acestea sunt testele cruciale ale unei Mari Strategii, Athanassios G. Platias mai identifică, pornind de la un studiu grec al Marii Strategii în Imperiul Bizantin, alte 5 criterii ce validează evaluarea acesteia[31]:

1. Adecvarea externă la mediul politic extern şi intern al ţării.
2. Adecvarea obiectivelor cu resursele.  În ce măsură obiectivele şi nivelul de ambiţie al unui stat sau actor coincid cu resursele de care dispune pentru a le atinge.
3. Criteriul eficienţei: utilizarea cu maximă eficacitate şi eficienţă a resurselor disponibile într-o evaluare costuri-beneficii, pentru stabilirea strategiei optime.
4. Criteriul coerenţei interne a Marii Strategii: evitarea incompatibilităţii şi completitudinii Marii Strategii. Ea trebuie să fie o teorie, în sens logic, cu un set de axiome care să verifice non-contradictorialitatea şi completitudinea propoziţiilor logice ce se pot deduce din sistemul de axiome propus.
5. Criteriul durabilităţii erorilor – capacitatea de a adapta Marea Strategie la anumite erori incidentale ce pot apărea fără a altera fundamental structura şi conţinutul unei mari strategii.

 II. Marea Strategie americană

 Statele Unite sunt actorul cel mai bine reprezentat în termeni de Mare Strategie, aplicată cu consecvenţă de către toată lumea pe o perioadă întinsă de timp. Fireşte cel mai celebru compact este Marea Strategie care a definit politica întregului bloc democratic în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi care a avut la bază viziunea şi analiza de context a unor politicieni cu amplitudine şi fondatori de şcoală, cei care au teoretizat războiul rece, îndiguirea, Cortina de Fier, războiul prin intermediari, Distrugerea Reciproc Asigurată[32] şi multe altele.

La 5 martie 1946, la Foulton, Missouri, Winston Churchill – deja fost premier al Marii Britanii la acea oră, care a câştigat războiul şi şi-a pierdut slujba – a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic[33], descriind o „Cortină de Fier” care s-a lăsat deasupra Europei, „din Settin în Balcani, până în Trieste, în Adriatica”. Faptele ce argumentau această idee erau date de sovieticii care, în ciuda angajamentelor privind împărţirea controlului asumate la Ialta şi confirmate ulterior la întâlnirea celor trei, au instalat guverne pro-comuniste în toate ţările care au fost ocupate de Armata Roşie ca şi în zona sovietică a Germaniei.

Churchill a conchis că între Statele Unite şi Commonwealth-ul britanic era necesară o alianţă pentru a ieşi în întâmpinarea ameninţării imediate. Soluţia pe termen lung, însă, era unitatea europeană „din cadrul căreia să nu fie exclusă nici o naţiune”. Churchill, primul şi cel mai de seamă oponent al Germaniei anilor 1930, devenise astfel primul şi cel mai de seamă avocat al reconcilierii cu Germania anilor 1940, dar un precursor – britanic, cu atât mai mult – al unei formule de unificare a Europei Occidentale.

Dar poate cea mai celebră componentă de viziune a venit din partea unui analist aflat la Moscova, în Uniunea Sovietică de după război, George Kennan. Analizând discursul lui Stalin prin care acesta cerea încă 3 planuri cincinale după război, pentru refacerea URSS şi pregătirea unor capabilităţi comparabile cu cele occidentale, pregătind viitoarea confruntare, George Kennan scria faimoasa „Long Telegram” cum vedea Stalin presiunea externă puternică: „Intervenţia împotriva URSS, deşi ar fi dezastruoasă pentru cei care ar întreprinde-o, ar provoca noi întârzieri progresului socialismului sovietic şi, prin urmare, trebuie împiedicată cu orice preţ”[34].

Stalin nu ar fi putut reconstrui Uniunea Sovietică şi, totodată, risca o confruntare cu Statele Unite. Mult anunţata invazie sovietică în Europa de Vest era o fantezie; cel mai probabil era ca Iosif Visarionovici Stalin să fi dat înapoi în faţa unei confruntări serioase cu Statele Unite, cu siguranţă că nu înainte de a fi împins lucrurile suficient de departe totuşi, pentru a pune la încercare seriozitatea hotărârii occidentale de a-l bloca în a infiltra componente comuniste în politica şi guvernele occidentale.

Lunga Telegramă a ajuns repede faimoasă în lumea diplomatică, la Pentagon, în zona de decizie americană, dar momentul în care a îndeplinit pe deplin şi o altă menire a unei Mari Strategii, aceea de diplomaţie publică şi comunicare cu interesaţii şi publicul larg a fost abia la publicarea unei formule a analizei în Foreign Affairs, iulie 1947, acolo unde revista a adunat toate curentele de gândire americană asupra perspectivei într-un extraordinar articol semnat Mr.X (George Kennan, pe atunci şeful Corpului de Planificare Politică al Departamentului de Stat, nu putea semna sub nume propriu şi a găsit această variantă), „The Sources of Soviet Conduct”[35], o adaptare publicabilă a „The Long Telegram”, în care provocarea sovietică e interpretată la nivelul filosofiei istoriei, în care Kennan a explicat în ce fel ostilitatea faţă de democraţii este inerentă structurii interne sovietice şi de ce anume această structură se dovedea inaccesibilă la politicile conciliatorii occidentale. În articolul pentru Foreign Affairs, Kennan definea şi calea de urmat pentru a învinge strategia sovietică era „o politică de stăvilire-îndiguire(containement) fermă, menite să-i confrunte pe ruşi cu o contraforţă inalterabilă în fiecare punct unde dau semne că se pregătesc să încalce interesele unei lumi paşnice şi stabile”.

 După căderea Uniunii Sovietice, în 1991, SUA a părut a avea dificultăţi în elaborarea unei Mari Strategii, cel puţin a uneia la fel de durabile şi solide conceptual ca cea care a guvernat acţiunea în timpul Războiului Rece. Au existat însă numeroase Mari Strategii elaborate de către fiecare Preşedinte American în parte, unele îndeplinind condiţiile unei Mari Strategii în mai mare măsură, altele în mai mică măsură, în unele cazuri această strategie fiind una ce s-a verificat în practică şi, deci, a avut succes, în alte cazuri nu.

Astfel, John Lewis Gaddis remarca faptul că administraţia lui George H. W.Bush – tatăl a vorbit despre „construirea unei noi ordini mondiale”,  Administraţia Clinton a vorbit despre „extindere” şi „angajare”, dar singura Mare Strategie demnă de acest nume prin prisma efieienţei sale a fost, în opinia sa, Strategia lui George W. Bush – junior – care a reuşit într-o privinţă foarte importantă, respectiv faptul că nu au mai avut loc atacuri pe pământ american, şi pentru asta ar trebui să primească creditul pe care-l merită. „Dar va admite cineva astăzi, la şapte ani şi jumătate după, că Strategia lui George W.Bush se poate compara chiar în termeni favorabili şi cu strategia lui Roosevelt şi Truman de la sfârşitul celui de-al Doilea Război mondial şi începutul Războiului Rece?”[36]

Christopher Layne este cel care vine şi esenţializează şi mai mult Marea Strategie Americană, insistând pe elementele perene ale acesteia indiferent de epoca parcursă, până astăzi. Astfel, el susţine că istoria Marii Strategii americane în decursul ultimelor şase decenii este una a expansiunii, iar logica acestei strategii a determinat inexorabil Statele Unite să încerce să devină hegemon în trei dintre cele mai importante regiuni în afară de America de Nord: Europa Occidentală, Asia de Est şi Golful Persic[37]. Cu alte cuvinte, Layne susţine că Statele Unite sunt într-adevăr hegemon extraregional sau „global”, ele nu sunt unul „accidental”, aşa cum sugerează Barry Posen[38]. Spre deosebire de Marea Britanie, Statele Unite nu au devenit hegemon extraregional într-un context de neatenţie, ci în unul planificat.

 III. Nevoia de a reveni la politică. Nevoia conceperii unei mari Strategii

 În acest mediu complex şi instabil, cu incertitudini clare, nevoia conceperii unei Mari Strategii este apărată unanim peste Ocean. Poate cel mai relevant motiv l-a reprezentat celebrul articol al lui Robert Kagan, „Power and Weknesses”, apărut în 2002[39], care lansează avertismentul relevant asupra situaţiei capabilităţilor Americii şi Europei. După 11 septembrie o Americă rănită, tulburată şi pregătită de ripostă a putut decanta şi abordarea realistă – cu măcar un an înaintea invaziei în Irak, când Occidentul era unit în jurul Americii în Coaliţia de Voinţă menită să combată Terorismul şi Al Qaeda la distanţă strategică, în Afganistan – şi a realizat, în formularea plastică a lui Kagan, că „Americanii sunt de pe Marte iar Europenii sunt de pe Venus”.

Tod Lindberg remarca despre articolul lui Kagan privind problema relaţiei transatlantice, că el a teoretizat faptul că fiecare actor aborda relaţiile internaţionale potrivit cu propria putere: relativa putere a SUA, relativa slăbiciune a UE şi statelor europene. SUA pe baza aplicării puterii sale când considera util, europenii pe baza regulilor dreptului internaţional, a aranjamentelor internaţionale multilaterale. Eficacitatea puterii era diferită, Europenii acţionând Kantian, iar americanii Hobbesian[40]. Mai mult, Lindberg a editat la 10 ani un număr special pentru a constata unde s-a ajuns cu previziunile şi evaluarea lui Kagan din „Power and Weknesses” şi dacă o Mare Strategie americană sau europeană a reuşit să schimbe lucrurile şi să le adapteze la evoluţia lumii după momentul 2002. Concluziile sunt mai degrabă descurajante şi deziluziile prezente la tot pasul.

Într-un mod mai puţin surprinzător decât ar părea, pledoaria cea mai fierbinte şi susţinută pentru nevoia de a reveni la politic şi nevoia de Mare Strategie a fost făcută de un european. Exasperarea şi lipsa leadershipului european de calitate, lipsa oamenilor politici cu viziune şi căderea în politicianism, populism şi guvernare cu ochii la sondaje a actualilor politicieni birocraţi europeni l-au făcut pe Robert Cooper, consilier în cadrul Serviciului de acţiune externă, să constate că America are „slăbiciunea puterii”[41], o greşeală de percepţie a unei puteri sustenabile americane, percepute astfel de ambele părţi ale Atlanticului, atât de către SUA cât şi de europeni.

„Am putut să funcţionăm cu integrarea EU atât timp cât temele presupuneau niveluri politice reduse de implicare, pe bază tehnocrată, Asta a şi dus la ineficienţa uniunii monetare rezultate.(…) Astfel că, în ultimii 10 ani, atât SUA cât şi UE s-au angajat în proiecte politice fără strategii, SUA bazîndu-se pe putere iar Europa pe reguli, cum susţine Kagan. Dar asemenea proiecte majore au nevoie de strategii politice pentru că ele reclamă consimţământ şi sprijin, pentru ca aceste proiecte să funcţioneze.

America a avut nevoie de consimţământul şi sprijinul arabilor irakieni, despre care cunoşteau puţine lucruri.

În cazul UE a avut nevoie de consimţământ şi susţinere pentru Uniunea Monetară, care s-ar fi prăbuşit oricum mai devreme sau mai târziu în lipsa unei uniuni politice.

E nevoie de lideri care să convingă cetăţenii europeni să accepte schimbări majore în Europa, ca să mai existe unitea europeană aşa cum o ştim, măcar.

Guvernarea e o trinitate de elemente – putere, reguli şi politică. Fără unul dintre elemente, lucrarea şi proiectele nu pot fi promovate. S-a dovedit că atât Americanii cât şi Europenii au ignorat politica. Când ceva nu merge, politica rupe regulile şi le reface. E nevoie de leadership, dezbatere, viziune, încredere, compromis, consens, consimţământ, solidaritate. Se adresează atât inimilor-sentimentelor şi emoţiilor – cât şi minţilor tuturor cetăţenilor. Succesul vine din construirea încrederii şi a instituţiilor în lumea de astăzi.

O altă treime este cea funcţională a economiei, politicii şi societăţii. Odată erau puternic angrenate şi legate în construcţia statului naţiune. Azi sunt în turbulenţă din cauza deschiderii internaţionale, de aceea e nevoie de reguli noi la nivel global, pe care le poate oferi doar politica globală”.

Deci Cooper susţine convingător că lumea are nevoie astăzi de politică, este nevoie de revenirea la politică!!!

Charles Kupchan, Profesor de relaţii internaţionale la Georgetown University, abordează fundamental „criza de guvernanţă a Vestului”[42].

„Este liniştitor că analiştii au supraestimat probabilitatea divorţului transatlantic. Dar Alianţa Occidentală nu şi-a rezolvat astfel problemele. Tot analiştii au eşuat în a identifica care va fi sursa de incoerenţă a Occidentului – criza de guvernanţă care afectează astăzi ambele maluri ale Atlanticului. Ambele părţi acceptă nevoia şi eficacitatea solidarităţii strategice, în principiu, e vizibilă o lipsă de capacitate a SUA şi Europei de a oferi un leadership global. Occidentul a intrat într-o criză profundă şi de durată a creşterii economice minore, polarizării politice, dubiul despre propriile capacităţi fapt ce a generat o criză a guvernanţei democratice.

În SUA criza de guvernabilitate ia forma polarizării partizane atât de intensă încât produce politici inaplicabile şi, nu rareori, paralizie politică. Absenţa consensului, împreună cu animozităţile partizane, au blocat progresul în cele mai importante priorităţi domestice: restabilirea solvenţei fiscale şi a creşterii economice. Bipartizanatul a limitat puternic şi capacitatea de a oferi o politică externă, afectând capacitatea Americii de a oferi un leadership stabil şi consecvent, în momentel de incertitudine globală.

În Europa, criza de guvernanţă e demonstrată de re-naţionalizarea politicilor. Proiectul integrării europene a început să dea rateuri tocmai atunci când voinţa colectivă şi capabilitatea Uniunii Europene sunt mai necesare pentru consolidarea legăturii transatlantice şi pentru a ajuta la dirijarea schimbărilor globale. Dacă trendul continuă, statele europene individuale vor rata capacitatea de a-şi conjuga vocile şi resursele şi riscă irelevanţa.

Nu degeaba SUA şi UE, împreună cu Japonia, experimentează în acelaşi timp disfuncţii politice. În societăţile occidentale deschise, globalizare a creat o prăpastie între ceea ce aşteaptă cetăţenii de la guvernanţii lor şi ceea ce aceste guverne pot să livreze. Această nepotrivire între creşterea cererii pentru bună guvernare şi oferta limitată şi în scădere pe această dimensiune compromit periculos puterea şi scopurile lumii Occidentale”. Acest fapt şi lipsa unor politici şi viziuni solide, consistente, creative şi credibile, a unor politicieni care să aplice şi să convingă, să atragă încrederea publică şi să forjeze speranţa în viitor sunt dovezile nevoii de a reveni la politică şi Mare Strategie.

 Constanze Stelzenmuller, Senior Transatlantic Fellow la German Marshall Found, încearcă să schiţeze şi câteva soluţii pentru o Mare Strategie, cu impact global, de această dată. Ea abordează guvernanţa pe trei direcţii fundamentale, „Trei principii de politică”[43], care se pot constitui în piloni ale viitoare bune guvernări:

-         Atenţia pe managementul de risc – în societăţile deschise şi democratice, guvernele trebuie să acorde o atenţie crescută dominării privatului, descurajării ameninţărilor şi controlul prin utilizarea managementului de risc şi a influenţei legitime asupra celorlalţi actori.

-         Concentrarea pe prevenire şi înţelegere: cunoaşterea e cheia pentru securitatea de astăzi. Integrarea globală şi interdependenţele create au limitate timpii de reacţie, coordonarea dincolo de graniţe şi atenţia în direcţia pro-activă reclamă atenţia pentru cunoaştere, „prima linie a apărării contra ameninţărilor curente”(potrivit documentelor Ministerului francez al Apărării). Capabilităţile de analiză strategică devin cruciale şi ele reclamă o dezvoltare constantă, atenţie şi investiţii deopotrivă.

-         Concentrarea pentru întărirea statului: referenţialul statal pentru atributele ce vor fi preluate de către UE sau organismele globale e un prim pas interimar pentru a menţine un număr de capabilităţi viabile, iar ulterior, la nivelul UE, e nevoie de politici solide şi formule de construcţie instituţională care să menţină separarea, echilibrul şi controlul reciproc al puterilor noului conglomerat supra sau superstatal european. Societate decentă, guvern reprezentativ, control parlamentar sunt inerente unei puteri Europene credibile.

Dar poate concluzia cea mai dură a tras-o Robert Kagan însuşi, în cadrul reuniunii de la Bruxelles Forum[44] de anul acesta, la 10 ani de la celebrul articol. În acelaşi stil controversat, ar spune unii, neo-conservator, l-ar descrie alţii, Kagan a remarcat faptul că Europa trăieşte într-o lume post-modernă. Globalizarea e un fenomen paralel, care afectează oricum toate aceste evoluţii.

E nevoie, spune Kagan, de un nou „imperialism liberal” – un comportament dincolo de politicile de putere în interior, între naţiuni democratice, dar fără a lăsa jos garda în relaţiile cu restul lumii. Trebuie să ne obişnuim cu standardele duble: operare pe baza legilor cu democraţiile, în formule de securitate cooperativă, dar atunci când avem de a face cu lumea exterioară, trebuie utilizate toate metodele necesare, forţa, atac preemptiv, etc. Acest lucru şi realităţile înconjurătoare în aceste spaţii, modul realpolitik al acestor actori de a privi lumea ne obligă să nu neglijăm apărarea şi capabilităţile noastre militare.

 IV. Eforturi de creare a unei Mari Strategii Americane

 Statele Unite se află astăzi în continuare în fierberea realizării unei Mari Strategii. E nevoie de o Mare Strategie. Clinton a declarat în 1994[45] că şi Roosevelt şi Truman au reuşit fără să aibă o Mare Strategie, pe care au construit-o în timp ce conduceau America, de unde şi ideea că şi el putea face la fel. Totuşi, nevoia unei Mari Strategii care să transceadă peste preşedinţi şi mandate şi să fie acceptată bipartizan e din ce în ce mai prezentă în gândirea şi scrierile americane.

Astfel s-a format peste ocean Consortiul pentru Marea Strategie, care este un proiect spronsorizat de către FPRI – Foreign Policy Research Institute, Philadelphia, Pensylvania şi Temple University’s Center for the Study of Force and Diplomacy şi condus de către Richard Immerman şi William Hitchcock. Consorţiul a fost înfiinţat în 2009 ca o parte a Programului Hertog pentru o Mare Strategie. El a reunit o sumă largă de gânditori şi teoreticieni în domeniul relaţiilor internaţionale, dar şi de mari strategi venind din spaţiul practicii, şi a emis analize cu titlul de “telegrame”, cu referire la celebra Lungă Telegramă a lui Kennan.

Astfel, în Telegrama 1: „What is Grand Strategy”[46], John Lewis Gaddis critică diversele strategii de imagine mai degrabă decât utile pe teren ale diferiţilor preşedinţi, cu excepţia lui George W Bush, şi subliniază că, după 11 septembrie mai ales, dacă nu după căderea Uniunii Sovietice, e nevoie acută de o Mare Strategie a SUA sustenabilă pe o perioadă comparabilă măcar cu a lui Kennan.

În cea de a treia telegramă, Walter A. McDougall, Profesor de Relaţii Internaţionale la University of Pennsylvania şi Senior Fellow la FPRI, se întreabă dacă Statele Unite sunt în stare să construiască o mare Strategie. Dilema nu provine din capabilităţi şi nici măcar din nivelul lidershipului politic, ce poate defini obietive nerealiste sau nesustenabile, ci din lipsa abilităţilor şi reflexelor ultimilor ani dar mai ales din disputele bipartizane şi adâncirea prăpastiei dintre cele două partide mari, Republican şi Democrat. La fel ca şi Charles Cupchan mai sus, McDougall se întreabă dacă excepţionalismul american este o sursă bună de resursă de voinţă şi putere pentru construirea unei mari strategii, sau dacă nu cumva el generează aberaţii, aşteptări nerealiste şi întreţine iluzii.

“Este excepţionalismul American sursa de energie, ingenuitate, rezilienţă şi virtute civică care propulsează naţiunea înainte? Sau credinţa complezentă în excepţionalismul american este sursa aventurismului, neglijarea experienţelor trecute, viciul civic care anunţă declinul şi prăbuşirea?”[47], se întreabă McDougall. Mai mult, nici măcar aceste chestionări nu sunt noi, ci în linie cu susţinerile lui  Arnold J. Toynbee’s: “Imperiile mor prin suicid, nu prin crimă”[48] şi Paul Kennedy în “The Rise and Fall of Great Powers”[49].

O altă iniţiativă, de data aceasta cu conţinut, ambiţii şi pretenţii de Mare Strategie e cea semnată Mr.Y, „A National Strategic Narrative: a concept and a vision for a  21^st Century grand strategy for the nation” publicată de National Strategic Narrative, Woodrow Wilsson Center, 2011. Pe modelul articolului lui Kennan semnat “X” în Foreign Affairs, autorii studiului provin, de această dată, din zona militară, col. Mark Mykleby (US Marine Corps), în prezent retras din serviciul militar activ, colaborator al firmei LRN şi cpt. Wayne Porter (US Navy), şeful catedrei Secretarului Apărării pentru strategie sistemică şi complexitate, de la Institutul Naval post-universitar din Monterey, California. Studiul este prefaţat de Anne-Marie Slaughter, fost director de planificare politică la Departamentul de Stat al SUA, în prezent profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Princeton.

Eseul pledează pentru redefinirea rolului SUA în lume, a intereselor sale naţionale – de la securitate naţională la prosperitate şi securitate naţională - a obiectivelor de urmărit pentru realizarea acestora, precum şi a setului de politici şi instrumente de acţiune pe plan internaţional – diplomaţie, dezvoltare şi apărare, cei trei D ai secretarului de Stat Hillary Clinton – printr-o schimbare de raportare la lumea exterioară, marcată de procese dinamice obiective – interdependenţele, globalizarea, revoluţia informaţională şi în domeniul comunicaţiilor – ce au modificat natura ameninţărilor de securitate.

 V. O Mare Strategie pentru România?

 În acest context pare o întreprindere temerară dacă nu imposibilă de-a dreptul să elaborezi o Mare Strategie pentru România. Pe de altă parte, ne permitem să nu o elaborăm astăzi? Dacă până în 2007, Marea Strategie era clar stabilită de reconectarea la Occidentul de care fusesem despărţiţi 40 de ani, de dezideratele aderării la NATO şi Uniunea Europeană, atât atingerea acestor ţinte cât şi nevoia unor trasee de perspectivă – dar mai ales dezvoltările din arena internaţională – nu ne mai permit să evităm acest demers.

 Fireşte că orice demers de elaborare a unei Mari Strategii e unul care implică, vrem nu vrem, o susţinere politică bipartizană. În perspectiva perioadei de coabitare ce urmează, cred că un asemenea proiect naţional, pornit la nivel de experţi şi susţinut la nivel politic bipartizan, este un proiect ce poate să acopere prăpastia creată între cele două componente ale puterii politice, aflate în putere şi opoziţie. Mai mult, reconfigurarea coeziunii societale la nivel naţional este absolut obligatorie în această perioadă şi în contextul crizelor posibile ce se întrevăd deja la orizont.

Fireşte că ţintele sunt mult mai relevante decât cele prezente: nu e vorba numai să decidem postura strategică a României, liniile directoare ale unei Mari Strategii Naţionale, nivelul de ambiţie şi recursul la resurse integrat, la nivel naţional. E vorba aici despre o acţiune fundamentală de atragere în spaţiul politic şi în contextul funcţiei publice a produselor cele mai înalte ale educaţiei românilor ce au ales să rămână în ţară sau să-i atragem pe cei ce trăiesc în străinătate pentru a putea asigura avantajul competitiv în raportul cu slujbele din străinătate, cu cele din marile companii sau din companiile private din România. Şi spaţiul public, şi funcţia publică, şi spaţiul politic, şi funcţiile reprezentative trebuie să poată beneficia de români cu o pregătire deosebită, capabili de viziune, de asumarea opţiunilor politice, profesionişti şi capabili să conducă România în condiţiile contemporane.

O Mare Strategie, am văzut-o, este despre maximizarea avantajelor, valorificarea oportunităţilor şi diminuarea vulnerabilităţilor. Este cazul ca o asemenea întreprindere să ajungă şi în România, chiar şi pentru a utiliza mai eficient resursele, dar şi pentru a ne croi un viitor în lumea contemporană, a consolida o poziţie în spaţiul euro-atlantic şi a desena liniile directoare ale evoluţiei ţării în următoatele decade. E o responsabilitate împărţită a întregii clase politice, a lumii academice, a structurilor economice şi a întregii societăţi.

 Iulian Chifu

Iulian Chifu este profesor la SNSPA Bucureşti, specializat în Analiză de Conflict şi Decizia în Criză, a fondat acum 10 ani Centrul de Prevenirea Conflictelor şi Early Warning şi a lansat, începând cu anul 2008, Buletinul de Analiză al Deciziei Strategice în România. 

---

[1] Iulian Chifu, Revenirea la Agenda fundamentală de securitate, Adevărul, 25 martie 2012, supratitrat de redacţie „Mesaj de la Cotroceni, după o provocare a Rusiei ».

[2] Louis J. Halle, The elements of International Strategy (Lanham, MD: University Press of America, 1984), p.15.

[3] Bruce Russett, “A Post-Thucydides, Post-Cold-War World”, Occasional Research Papers, Athens: Institute of International Relations, Panteion University, 1992

[4] John Mueller, Quiet Cataclysm: Reflections on the Recent Transformation of World Politics (New York: Harper Collins, 1995) and Edward Morse, Modernization and Transformation of International Relations (New York: Free Press, 1976)

[5] Robert Gilpin, War and Change in World Politics (Cambridge: Cambridge University Press, 1981), p. 7.

[6] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, “Thucidides on Strategy. Grand Strategies in the Peloponnesian War and their Relevance Today”, Columbia University Press, New York, 2010

[7] Collin S. Gray, Modern Strategy (Oxford: Oxford University Press, 1999), ch. 3.

[8] Op.cit.

[9] Peter Paret, “Clausewitz” în Peter Pare (ed.), Makers of Modern Strategy from Machiavelli to the Nuclear Age (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1986), p. 460

[10] Henry de Jomini, Summary of the Art of War (abridged edn. by Brig. Gen. J.D. Hittle) reprodus în Roots of Strategy, Book 2 (Harrisburg, PA: Stackpole Books, 1987), p. 460.

[11] B.H. Liddell Hart, Strategy (2nd revised edn.) (London: Meridian, 1991), p. 321

[12] Andre Beaufre, Introduction to Strategy (London: Faber and Faber, 1965), p.22

[13] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, op.cit.

[14] Clausewitz, On War, bk. 1, ch. 1, p.75.

[15] Edward N. Luttwak, Strategy: The Logic of War and Peace (Cambridge, MA: The Belknap Press of Harvard University Press, 1987), p.70.

[16] Ibidem

[17] .Daniel J. Hughes (ed.), Moltke on the Art of War: Selected Writings (trans. Daniel J. Hughes and Harry Bell) (Novato, CA: Presidio, 1995), p.45.

[18] Gunther E. Rothenberg, “Moltke, Sclieffen, and the Doctrine of Strategic Envelopment”, Pare, Makers of Modern Strategy, pp. 296-325; Gerhard Ritter, The Schlieffen Plan (London: Wolff, 1958).

[19] Alfred Thayer Mahan, The Influence f Sea Power Upon History, 1660-1783 (London: Sampson Low, Marston, 1892), p.8.

[20] Jomini, Summary of the Art of War, reprodus în Roots of Strategy, Book 2, p. 46; Clausewitz, On War, bk. 2, ch. 1, p. 129;

[21] Collin S. Gray, War, Peace and Victory: Strategy and Statecraft for the Next Century (New York: Simon and Schuster, 1990), p. 35.

[22] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, op cit.

[23] Michel Walzer, Just and Unjust Wars: A moral Argument with Historical Illustrations (2^nd edn.) (New York: Basic Books, 1992), ch. 5.

[24] Lawrence Freedman, Deterrence (Cambridge: Polity Press, 2004).

[25] Paul Kennedy, “Grand Strategies on War and Peace”.

[26] Lidell Hart, Strategy, p. 322.

[27] Michael Howard, “The Forgotten Dimension of Strategy” în Michael Howard, The Causes of War (London: Temple Smith, 1983), pp. 101-109.

[28] Stephen M. Walt, The Origins of Alliances (Ithaca, NY: Cornell University Press, 1987), chs. 1,2,8.

[29] David A. Baldwin, Economic Statecraft (Princeton NJ: Princeton University Press, 1985); Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000 (New York: Random House, 1987).

[30] Kennedy, “Grand Strategies in War and Peace”

[31] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, op cit

[32] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998, Începutul Războiului Rece. Marea Strategie Americană(Capitolul 17) şi Succesul şi chinurile politicii de stăvilire-îndiguire, (Capitolul 18)

[33] Discursul lui Winston S. Churchill, „The Sinews if Peace”, 5 martie 1946, la Westminster College, Fulton, Mo, în Robert Rhodes James ed., Winston S. Churchill: His Complete Speeches, 1897-1963, New York/London, Chelsea House, 1974

[34] George F. Kennan, „Long Telegram” de la Moscova, 22 februarie 1946, în Foreign Relations of the United States, 1946, Washington DC: US Government Printing Office, 1969, vol. VI, p.697

[35] „X”(George F. Kennan), „The Sources of Soviet conduct”, Foreign Affairs, vol 25, nr. 4 (iulie 1947), p.575

[36] John Lewis Gaddis, „What is Grand Strategy”, Yale University, Prima Telegramă a Consorţiului pentru Marea Strategie.

[37] Christopher Layne, „Pacea Iluziilor. Marea Strategie americană din 1940 până în prezent”, Polirom, 2011

[38] Barry R. Posen, „Command of the Commons: The military Foundations of American Hegemony”, International Security, vol.28, nr.1, vara 2003, p.19.

[39] Robert Kagan, „Power and Wekness”, în Policy Review iunie-iulie 2002.

[40] Tod Lindberg, Hoover Institution, research fellow, „Mars and Venus Ten Years Later” în Policy Review, April-May 2012, nr. 172, Special Edition, „Mars and Venus, Ten Years Later”

[41] Robert Cooper, „Hubris and False Hopes” in Policy Review, April-May 2012, nr. 172

[42] Charles Cupchan, „A Still-Strong Alliance”, Policz Review 172. Ideile se regăsesc pe larg în „No one’s World: The West, the Rising Rest and the Coming Global Turn”, Oxford University Press, 2012

[43] Constanze Stelzenmuller, „The West Runs Out of Power”, Policy Review, nr. 172.

[44] Bruxeles Forum, conferinţa anuală a German Marshall Found, Bruxeles, 23-25 martie.

[45] John Lewis Gaddis, op.cit.

[46] Ibidem.

[47] Walter A. McDougall, “Can the United States Do Grand Strategy?”, FPRI-Temple University Consortium on Grand Strategy • The Telegram No. 3, April 2010

[48] Arnold Toynbee, “Tratat asupra Istoriei”, Editura Humanitas, vol I-II, Bucureşti, 1995.

[49] Paul Kennedy, „The Rise and Fall Of Great Powers”, Random House, New York, 1987